5 pași pe calea către autocompasiune

Nu putem cere respect din partea celorlalți, dacă nu ne respectăm pe noi înșine. Iar noi nu ne putem respecta, dacă nu avem o stimă de sine crescută și autocompasiune. Cum poți fi respectat dacă tu însuți nu te respecți? Cum poți avea compasiune față de alții, dacă pe tine te biciuiești tot timpul și nu te accepți în totalitatea ta?

În articolul de față vom afla ce sunt stima de sine și autocompasiunea, care este legătura acestora cu emoțiile, și de ce ar trebui să ne împrietenim cu emoțiile noastre, fie ele considerate ”pozitive” sau ”negative”.

Care sunt asemănările și deosebirile dintre stima de sine și autocompasiune?

Stima de sine este evaluarea și percepția pe care o are o persoană despre propria valoare, abilități și merite. Este modul în care te vezi și te simți în legătură cu tine însuți, incluzând atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative. Este un sentiment complex care se poate schimba de-a lungul timpului și în funcție de diverse experiențe.

O stimă de sine sănătoasă înseamnă să te accepți și să te apreciezi pentru cine ești, cu punctele tale forte și cu slăbiciunile tale. Înseamnă să ai încredere în capacitatea ta de a face față provocărilor vieții și să te simți demn de dragoste și respect.

Pe de altă parte, o stimă de sine scăzută este caracterizată de sentimente de inadecvare, nesiguranță, autocritică excesivă și lipsă de încredere în propriile capacități.  Aceasta poate avea un impact negativ asupra multor aspecte ale vieții: relațiile interpersonale, performanța academică sau profesională și sănătatea mintală.

Este important de reținut că stima de sine nu este același lucru cu aroganța. O persoană cu o stimă de sine sănătoasă se cunoaște pe sine, își acceptă limitele și își apreciază punctele forte, fără a-i denigra pe ceilalți și fără a se considera superioară.

Autocompasiune înseamnă capacitatea de a fi blând și înțelegător cu propria persoană, mai ales atunci când te confrunți cu dificultăți, eșecuri sau slăbiciuni. Este un sentiment de bunătate, acceptare și îngrijire pe care ni-l acordăm nouă înșine, similar cu modul în care am trata un prieten drag.

Când ne acordăm nouă înșine compasiune, ne construim o imagine mai sănătoasă despre noi înșine. Când suntem înțelegători cu noi, putem fi mai înțelegători și cu alte persoane. Când avem grijă de noi, suntem mai motivați să ne atingem obiectivele și să ne confruntăm cu provocări. Autocompasiune nu înseamnă permisivitate sau lipsă de responsabilitate, ci o abordare echilibrată care îți permite să înveți din greșeli fără a te pedepsi sau a te demoraliza, ajutându-te să te motivezi și să te vindeci mai eficient.

Și ce este foarte important, când ne confruntăm cu greutăți, autocompasiunea ne ajută să ne gestionăm mai bine emoțiile negative, cum ar fi furia, rușinea sau frica.

În drumul către autocompasiune, acceptarea emoțiilor are un rol covârșitor

Christopher Germer este un reputat specialist in psihologie clinică, profesor la Facultatea de Medicină de la Harvard și membru fondator al Institutului pentru Meditație și Psihoterapie. Încă din 1977 s-a simțit atras de varietatea tipurilor de meditație descoperite în India, în care s-a inițiat temeinic, abordând în psihoterapia practicată de el esența psihologiei budiste: o confruntare cu durerea emoțională, care pornește de la acceptare.

În cartea sa ”Mindfulness, calea conștientă spre compasiunea de sine”, care este un ghid practic de cultivare a autocompasiunii, Christopher Germer vorbește despre procesul în 5 pași de împrietenire cu propriile emoții.

Descriși pe scurt, acești pași sunt:

1. Aversiunea – Prima reacție pe care o avem în fața unei emoții considerate de noi ”negativă” este aversiunea. Instinctiv, în noi se declanșează una dintre cele 3 reacții la stres: lupta, fuga sau înghețul. Vom considera inconfortabil ceea ce simțim și vom încerca să evităm sau să rezistăm în fața acelei emoții. Ne vom spune că nu se întâmplă nimic grav, vom rumina (adică vom ”mesteca” în minte întruna ceea ce simțim), ne vom lamenta sau vom fi iritați. Cei mai mulți rămânem în această etapă toată viața, sărind din emoție în emoție cu disconfort.
2. Curiozitatea – În loc să evităm emoția, putem pătrunde în înțelesul ei. Noi, psihologii, numim această etapă ”activarea curiozității”. Dacă am înțeles că emoția este în mintea noastră, și nu este ceva venit din afară, putem începe să ne punem întrebări despre ea: ce emoție este asta, ce vrea să îmi spună, ce înseamnă, etc.
3. Toleranța – În această etapă, ne vom opri și vom accepta că emoția există. Nu trebuie încă să fim de acord cu ea, nu trebuie să o categorisim, ci doar să vedem că ea este și acționează în noi. Deși nu ne place, o tolerăm.
4. Îngăduința – Pe măsură ce observăm curioși emoția și am acceptat că ea există, vom începe să o înțelegem. Ne vom aminti că ne-am mai simțit așa și altă dată, și atunci emoția a trecut. A venit și a trecut. Dacă vine și pleacă, ce rost are să ne facem rău, consumând energie în împotrivire?
5. Împrietenirea – În această etapă vom înțelege că emoția este parte din noi, ea ne face ceea ce suntem.

**

Emoțiile nu fac parte din lumea noastră cognitivă, adică nu le gândim, ci le simțim. Nu putem gândi: gata, de acum nu-mi va mai fi frică, și imediat frica să dispară ca prin magie. Este ca în cazul culorii părului. Ne putem vopsi părul, dar culoarea originală va fi mereu acolo, și va trebui să depunem efort constant și să consumăm energie pentru a o ascunde: investiția permanentă în vopsitul sau decoloratul părului și în produse pentru tratarea și întreținerea părului sensibilizat de vopsit.

Așa este și cu emoțiile, am învățat să le ascundem și vom consuma resurse vitale pentru a lupta contra lor, ca apoi să ne creăm o mască pe care să o purtăm tot timpul (să părem puternici când ne este frică, să părem că nu ne pasă, când emoțiile clocotesc în noi sau să părem că suntem bine, când de fapt suntem inconfortabili cu ceea ce simțim).

Putem să ne dăm voie să fim furioși, ne poate fi frică, putem fi triști. Dacă ne împrietenim cu aceste emoții, dacă le dăm voie să fie, pentru că sunt parte din noi, nu vom mai escalada aceste emoții. Ele nu ne vor mai stăpâni.

Dacă identificăm furia, nu vom mai ajunge la mânie și nu vom mai sparge farfuriile în capul partenerului. Vom observa furia și vom găsi metode să o exprimăm.

Dacă ne este frică, nu vom mai intra în scenarii apocaliptice în mintea noastră, care nu ne dau voie să trăim normal sau să suspicionăm pe alții că vor să ne facă rău. Vom observa că ne este frică și că ne-a mai fost frică și altă dată, iar din toate scenariile alea nu s-a întâmplat nimic, sau s-a întâmplat ceva mult mai puțin înfricoșător decât ce ne-a chinuit nouă mintea.

Dacă suntem triști, nu ne vom mai retrage în ”mizeria” noastră. Ci vom plânge, vom lua pe cineva în brațe sau ne vom cuibări pe canapea cu un ceai cald, acceptând tristețea ca pe o parte din noi. Tristețea netrăită cu acceptare este mare consumatoare de energie.

**

Autocompasiunea este o abilitate care se poate învăța și dezvolta în timp. Prin practică, perseverență și efort, putem deveni mai blânzi și mai compasivi față de noi înșine, ceea ce va avea un impact pozitiv asupra vieții noastre, dar și asupra vieții celor din jurul nostru. Prin bunătate îndreptată spre noi înșine și spre cei din jur, putem cultiva atenția conștientă și echilibrul care să ne îndrume, pas cu pas, pe calea către autocompasiune.