Cele 5 stadii ale doliului și pierderii: adevăr sau minciună?

Ce este doliul și care este rolul său?

Doliul este descris ca o durere profundă pricinuită de moartea cuiva apropiat. Extinzând această definiție, putem folosi termenul de ”doliu” atunci când ne referim la o pierdere semnificativă: un diagnostic de boală, divorț, concediere, mutarea din oraș sau din țară, chiar conștientizarea pierderii tinereții (așa numita ”criză a vârstei mijlocii”).

Cercetătoarea și autoarea Mary-Frances O’Connor a studiat ce se întâmplă în creierul nostru când trecem prin doliu. Doliul este legat de tot felul de funcții diferite ale creierului, spune ea. Acest lucru poate varia de la capacitatea de a ne aminti lucruri sau persoane, până la reglarea ritmului cardiac și experimentarea durerii și suferinței. Ea spune că doliul este o formă de adaptare și dezvoltare, o formă care ne învață cum să fim în lume fără cineva sau ceva ce iubim în ea.

Mai puțin de 10% dintre oameni suferă de tulburare de doliu prelungit, adică atunci când doliul continuă să fie intens, persistent și debilitant după o perioadă de 12 luni. Deci, la un an de la o pierdere, mai puțin de 10% dintre oameni nu pot ieși din casă, nu se spală, nu mănâncă corespunzător sau nu au grijă în altă formă de ei înșiși. Acestea ar fi indicii ale durerii complicate. Asta înseamnă că 90% dintre oameni se confruntă cu durere și suferință dificilă o anumită perioadă, dar nu au o tulburare după ce au suferit o pierdere importantă.

Cele 5 stadii ale doliului

Teoria celor 5 stadii ale doliului aparține lui Elisabeth Kübler-Ross, un psihiatru elvețiano-american și un pionier în studiile despre apropierea morții. În cartea ei din 1969 ”Despre moarte și a muri”, vorbește pentru prima dată despre ”cele 5 stadii ale morții”, referindu-se la bolnavii terminali și emoțiile sfâșietoare prin care treceau. Mai târziu, ea a extins aplicarea acestor stadii și asupra membrilor familiilor acestor bolnavi, și la felul cum se adaptează pierderii celor dragi.

Foarte repede, teoria stadiilor a fost adaptată de alți psihiatri și psihologi. Alte formulări de etape sau faze au apărut în următoarele decenii, variind în denumiri (de exemplu, diverse combinații de neîncredere, amorțeală, dor, șoc și vinovăție) și număr de etape (de exemplu, 3, 4 sau 7).

În anii 1980, un număr tot mai mare de companii au început să folosească modelul în cinci etape pentru a explica reacțiile la schimbare și pierdere. Aceasta este acum cunoscută sub numele de „Curba schimbării Kübler-Ross” și este utilizată de o varietate de companii Fortune 500 din SUA și la nivel internațional.

De-a lungul carierei sale, Elisabeth Kübler-Ross a primit peste 100 de premii, inclusiv douăzeci de grade onorifice, și a fost inclusă în National Women’s Hall of Fame în 2007, iar cartea sa ”Despre moarte și a muri” a fost tradusă în 41 de limbi și a fost numită, în 1999, de Biblioteca Publică din New York,  ”una dintre cărțile importante ale secolului 20”.

Cele 5 stadii ale doliului sunt, așa cum au fost denumite de Elisabeth Kübler-Ross: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea.

Negarea

Negarea este un mecanism de apărare. Este o stare de șoc sau de amorțire, atunci când creierul refuză să accepte ceea ce tocmai s-a întâmplat. Persoana își continuă existența ca și cum ar fi pe pilot automat sau ca și cum ar trăi viața altcuiva. Nu poate crede sau nu poate accepta pierderea și nu își lasă frâu liber emoțiilor.

Furia

Furia poate avea diverse aspecte și poate fi îndreptată împotriva divinității, împotriva altor persoane sau împotriva propriei persoane. Pot apărea întrebări furioase (de ce mi se întâmplă asta, de ce a plecat X din viața mea, etc.), acuzații (la adresa medicilor, autorităților, rudelor, etc.), anxietate sau vinovăție. Cu cât durerea pierderii este mai mare, cu atât intensitatea furiei poate fi mai mare.

Negocierea

Negocierea poate lua mai multe forme. De obicei începe cu ceea ce noi numim ”dor”, iar asta înseamnă că negarea a fost depășită, iar furia începe să se domolească. Persoana poate începe să negocieze (cu divinitatea, cu propria persoană), face promisiuni sau se întreabă: dar dacă făceam altfel, dacă aș face acum altceva.

Depresia

Depresia este un răspuns normal la pierdere. Nimeni nu poate rămâne vesel și optimist în fața unei pierderi. Este nevoie de această etapă, în care începe percepția realității, și anume că pierderea este definitivă, iar viața va trebui să continue fără acea persoană, loc, job, fără tinerețe… Este normală tristețea, confuzia, disperarea, retragerea. Acum începe recuperarea resurselor psihice.

Acceptarea

Acceptarea poate fi sau nu împăcarea cu pierderea. Unele persoane pot să nu se împace niciodată cu acea pierdere, dar sunt nevoite să meargă mai departe. Își pot organiza viața după noile premise, chiar dacă nu sunt împăcați pe deplin cu pierderea. Iar alte persoane acceptă pierderea și încep să se bucure din nou de viață, fără mustrări de conștiință și fără furie.

Contestatarii teoriei celor 5 stadii

Doctorul Cristopher Hall, de la Centrul Australian Pentru Durere și Doliu (Australian Centre for Grief and Bereavement) spune, în articolul său din 2014 ”Teoria doliului: evoluții recente în înțelegerea durerii și a doliului”: ”Teoria stadiilor are ceva seducător: aduce un sentiment de ordine conceptuală unui proces complex și oferă pământul făgăduinței emoționale al „recuperării” și „împăcării”. Cu toate acestea, ea este incapabilă să surprindă complexitatea, diversitatea și calitatea idiosincratică a experienței de doliu. Teoria stadiilor nu abordează multiplicitatea nevoilor fizice, psihologice, sociale și spirituale experimentate de persoanele îndoliate, familiile lor și rețelele apropiaților. De la nașterea acestei teorii, noțiunea de etape ale durerii a devenit profund înrădăcinată în convingerile noastre culturale și profesionale despre pierdere. Aceste modele de doliu, deși fără nicio bază de dovezi credibile, au fost predate în mod obișnuit ca parte a curiculei în școlile de medicină și programele de asistență medicală”.

Dr Selby Jacobs (American Psychological Association) a atras atenția, în 1993, asupra simplificării excesive: ”Deși uneori este instructiv să conceptualizezi manifestările durerii în acest mod, este important să subliniem că ideea că durerea se desfășoară inexorabil în faze regulate este o simplificare excesivă a procesului emoțional, extrem de complex, de creștere și scădere personală”.

Acuzele aduse Teoriei Stadiilor a lui Elisabeth Kübler-Ross:

• Modelul în stadii (etape) poate duce persoanele îndoliate să simtă că jelesc incorect dacă nu trec prin cele 5 stadii. Acest lucru poate duce, de asemenea, la sprijin ineficient din partea celor dragi și a profesioniștilor din domeniul sănătății. Aceste consecințe dăunătoare fac din prezentarea modelului în cinci etape un domeniu important de îngrijorare.
• Utilizarea cuvântului „etape” în sine implică o progresie liniară ordonată de la o fază la alta, ceea ce a dus adesea la utilizarea modelului ca ghid ce trebuie urmat întocmai.
• Îi lipsește utilitatea practică pentru proiectarea sau alocarea serviciilor de tratament și nu ajută la identificarea celor expuși riscului sau cu complicații în procesul de doliu. Cel mai deranjant este că așteptarea că persoanele îndoliate vor, chiar ar trebui, să treacă prin etape de doliu poate fi dăunătoare celor care nu o trec.
• În ultimii ani au fost elaborate modele alternative care reprezintă mai bine procesele de doliu. Modelele teoretice ale doliului ar trebui să servească funcția de a crește înțelegerea durerii și a doliului, în special având în vedere ramificațiile asupra sănătății fizice și mintale ale acestui eveniment grav de viață, care poate necesita intervenția profesională.
• Lipsa de profunzime/explicație teoretică. Etapele lui Elisabeth Kübler-Ross nu au fost derivate din principii teoretice. Etapele durerii ne spun puțin despre modul în care oamenii ar putea face față pierderii; de ce ar putea experimenta diferite grade și tipuri de suferință în momente diferite; și cum, în timp, se pot adapta la noua viață. Luând în considerare dovezile din alte studii care contrazic ideea unui răspuns normal la pierdere, acesta este un mesaj greșit.
• O altă implicație majoră ar fi: teoria stadiilor nu ne ajută să identificăm pe cei cu risc ridicat sau cu complicații în procesul de doliu de mare importanță pentru sistemele de diagnostic precum Manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale (DSM-5) și Clasificarea statistică Internațională a bolilor și a problemelor de sănătate conexe (ICD-11).

Concluzii

În cartea din 2005, scrisă împreună cu David Kessler, ”On Grief and Grieving: Finding the Meaning of Grief Through the Five Stages of Loss” (Despre doliu și durere: Găsirea scopului doliului prin cele 5 stadii ale pierderii), Elisabeth Kübler-Ross răspunde criticilor din anii precedenți chiar în primele rânduri:

”Stadiile au evoluat de la introducerea lor și au fost foarte greșit înțelese în ultimele trei decenii. Niciodată nu au fost menite să pună emoții dezordonate în pachete îngrijite. Ele sunt răspunsuri la pierderi pe care le au mulți oameni, dar nu există un răspuns tipic la pierdere, deoarece nu există o pierdere tipică. Durerea noastră este la fel de individuală ca și viața noastră”.

Scopul modelelor teoretice este să faciliteze înțelegerea și să încerce să explice procesul de doliu, nu să fie prescriptiv cu privire la ceea ce trebuie să simtă oamenii. Etapele, spune Elisabeth Kübler-Ross, sunt menite să fie descriptive și să urmeze o linie fluidă.

Doliul este o experiență personală. Nimeni nu trece prin doliu urmând o anumită schemă sau bifând niște stadii bine definite. Fiecare o face în felul său unic. Chiar dacă treci prin mari pierderi de mai multe ori în viață, probabilitatea să jelești la fel de fiecare dată este foarte mică. Nu poți ști cum te vei simți atunci când cineva va muri, sau dacă vei divorța, sau dacă vei primi un diagnostic de boală. Nu poți ști care va fi reacția inițială, ce vei simți a doua zi sau peste o lună. Nu există un mod corect sau greșit de a te simți sau de a te comporta în aceste situații.

*

Elisabeth Kübler-Ross, prin cartea ei ”Despre moarte și a muri”, a zguduit profesia medicală și, în același timp, a condus la îngrijirea plină de compasiune a muribunzilor. Viziunea și voința ei au schimbat pentru totdeauna modul în care lumea tratează moartea. Eforturile ei neobosite pentru ca muribunzii să fie tratați cu compasiune și demnitate au devenit acum standardul în îngrijirea paliativă în multe țări occidentale.

Cele 5 stadii ale doliului, teoria inițiată de Elisabeth Kübler-Ross, sunt la fel de intens folosite pe cât sunt de contestate. Ele au fost adaptate la multiple forme de durere după pierdere sau crize: divorț, pensionare, concediere, dezastre naturale, agresiune sexuală, diagnostic medical, avort, etc.

Coautorul ultimei sale cărți, David Kessler, a scris o altă carte în 2019, ”Finding meaning: the sixth stage of grief” (Găsirea sensului: al șaselea stadiu al doliului). În carte, Kessler împărtășește cunoștințele, înțelepciunea colectivă și instrumentele puternice care îi vor ajuta pe cei care se confruntă cu pierderea să găsească un sens în ceea ce se întâmplă.